Înţepăturile de albine

Încălzirea vremii a scos nu numai oamenii din case, ci şi albinele din stup, şi unii, şi celelalte sătule de-atâta inactivitate. Inevitabil, drumurile lor se întâlnesc, iar impactul produs din agitaţia lor comună are efecte neplăcute asupra tuturor.

Efectul benefic al veninului…
Pentru stuparii de meserie, înţepăturile de albine sunt mai degrabă o binecuvântare decât un neajuns. Ei ştiu să aprecieze, mai bine decât oricine altcineva, virtuţile tămăduitoare ale veninului acestora.

…şi reversul lui
Nu acelaşi lucru se întâmplă însă şi cu cei care fac doar accidental cunoştinţă cu acul neîndurător al insectei, care nu sunt imunizaţi faţă de veninul ei şi care nici psihic nu sunt pregătiţi pentru un atare eveniment. Pentru aceştia, cel mai adesea, banala înţepătură este urmată de o serie de efecte dezagreabile precum: înteţirea sau încetinirea circulaţiei sanguine, respiraţie îngreunată, salivaţie şi transpiraţie abundente, greaţă, vărsături, panică etc. Durerea acută la locul cu pricina, apariţia instantanee sau la câteva minute a unor pete eritematoase sau purpurice, papule, însoţite de senzaţia de arsură sau prurit de diferite intensităţi, precum şi creşterea locală sau generală a temperaturii corpului completează tabloul simptomatic.

Gravitatea manifestărilor (care poate ajunge la şoc anafilactic şi colaps!) depinde de cât de alergic este bolnavul la acţiunea veninului (în compoziţia căruia intră o serie de substanţe chimice de natură enzimatică sau toxică), de gradul de sensibilizare prealabilă a individului, de locul în care s-a produs agresiunea (vascular sau pe mucoase) şi altele.

Ce trebuie făcut
În această situaţie trebuie intervenit rapid, cu calm, printr-o succesiune de operaţii a căror ordine este următoarea: se scoate acul (cu unghia sau cu lama unui briceag) pentru că acesta are tendinţa de a se afunda în carne şi a forţa punga cu venin până la spargerea acesteia; dacă aceasta s-a spart (moment resimţit cu durere maximă), se apasă carnea dimprejurul înţepăturii pentru a da veninul afară (în niciun caz nu se masează locul pentru că astfel se împrăştie veninul, mărind zona afectată) şi se spală rana cu apă rece, îndelung, pentru calmarea durerii.

Dacă accidentul s-a produs în apropierea locuinţei, rana se poate unge cu: untdelemn, miere, spirt, apă cu amoniac, tinctură de iod, oţet diluat, ulei de levănţică, ulei sau tinctură de salvie, tinctură de arnică sau de muşeţel, apă de var etc. Frecarea locului afectat cu sucul unei cepe tăiate în două are acelaşi efect benefic.

Dacă se întâmplă să nu existe în casă niciunul dintre remediile indicate sau dacă agresiunea s-a produs în grădină sau în câmp unde, evident, acestea nu ne sunt la îndemână, se poate apela, după caz, la o serie de plante verificate în acest sens printr-o practică multiseculară: busuioc, cimbru-de-cultură, cimbrişor, coada-şoricelului, mentă, pelin, soc, boz, spălăcioasă, pătrunjel, pătlagină, salvie, măghiran, roiniţă – frunze sau partea aeriană, gălbenele – frunze şi/sau flori, coacăz-negru – suc de frunze sau de fructe coapte, tomate – suc de frunze sau fructe necoapte. În toate cazurile, prin frecarea locului respectiv (numai după scoaterea acului!) se reduce mâncărimea şi se previne infecţia secundară cauzată de scărpinat.

Important!
Dacă nici acestea nu sunt accesibile din diverse motive, se poate unge rana cu ceară din urechi, oricât de inestetic ar fi gestul!!

Un om prevăzător se va freca preventiv cu zeamă de lămâie, în timp ce înţeleptul va accepta un necaz temporar gândindu-se că prea puţine lucruri din cele cu adevărat utile organismului sunt şi plăcute în acelaşi timp…

Radu STOIANOV
REVISTA LUMEA SATULUI, NR. 8, 15-30 APRILIE 2006

Originally posted 2012-09-21 07:39:14.