Iepurele – istoric şi legendă

Iepurele de casă (Oryctolagus cuniculus) derivă din iepurele sălbatic ale cărui ţinuturi de baştină se consi­deră a fi ţările sud-europene (Spania, Grecia, sudul Franţei), de unde s-a răspândit ulterior în Asia şi apoi în restul Europa. Strămoşul iepu­relui de casă, Lepus cumiculus (iepurele de pădure sau vizuină), se deosebeşte de iepurele de câmp, Lepus europeus, atât morfologic, cât şi prin felul său de viaţă. Iepurele de vizuină sapă galerii în pământ, unde femela fată 4-8 pui – complet goi, cu ochii închişi – într-un culcuş călduros şi moale, pregătit din păr smuls de pe abdomen. Spre deosebire de iepurele de vizuină, iepurele de câmp fată de 3-4 ori pe an câte 1-4 pui, îmbrăcaţi în păr şi cu ochii deschişi, pui care sunt părăsiţi de mama lor după 10 zile, fiind obligaţi să-şi caute singuri hrana.

În Europa, iepurele a fost domesticit mai întâi în Spania, după cucerirea ei de către romani. De aici s-a răspândit şi în alte ţări ale continentului. Multă vreme s-a crezut că iepurele de casă provine din iepurele de câmp şi nu din cel de pădure (vizuină). Cercetările ştiinţifice au infirmat această teorie, deoarece între strămoşul sălbatic al iepurelui de casă şi iepurele de câmp există o puternică repulsie sexuală.

Deşi există o serie de date privind comportamentul diferitelor specii de animale, puţine se referă la iepurele de casă. Referitor la comportamentul igienic, s-a constatat că aceste animale desfăşoară o asemenea activitate după adăpat sau furajare, una din zonele ce se bucură de o deosebită atenţie fiind salba, pe care urechiaţii o curăţă cu multă grijă. La tineret se observă un comportament igienic în doi, în sensul că atunci când un iepuraş nu ajunge să-şi cureţe o anumită zonă, de exemplu ceafa, el este ajutat de semenul său.

Prolificitatea iepurilor de casă este recunoscută, o iepuroaică fiind aptă să dea naştere câte unui rând de pui la fiecare cinci săptămâni, ceea ce ar face ca ascendenţii săi direcţi şi indirecţi să se cifreze, în decurs de 5-8 ani, la peste un milion. Acesta este unul dintre motivele pentru care iepurele de casă a devenit, de sute de ani, unul dintre cele mai căutate animale de laborator. Fiind de talie mijlocie, el este indicat nu numai pentru cercetări care privesc organismul în ansamblu, ci şi pentru studiul structurii şi al funcţiunii diferitelor organe şi ţesuturi, fiind considerat un animal ideal de laborator. Anual se publică mii de lucrări ştiinţifice drept rezultat al numeroaselor experienţe care se întreprind pe aceste animale. De aceea, ele au dreptul la şi mai multă înţelegere şi simpatie decât aceea care li se acordă în general. Ca expresie a acestei recunoştinţe, savanţii francezi din celebrul Institut Pasteur, de la Paris, i-au ridicat iepurelui de casă un monument.

Iepurele este prezent şi în legendele româneşti. Într-una din ele se spune că, după ce Dumnezeu a zidit lumea, împreună cu toate ce sunt în ea, a chemat, rând pe rând, toate vietăţile la Adam, să le pună nume şi să le întrebe cu ce se vor hrăni. Între cei codaşi vine şi urechiatul de iepure, care la întrebarea Domnului răspunde că se va hrăni cu oameni. Atunci Domnul a fost cuprins de mirare, căci numai la un astfel de răspuns nu se aştepta, omul fiind făptura cea mai aleasă pe care el însuşi a zidit-o în toată voia sa şi căreia i-a pus înainte toate bunătăţile pământului, să le stăpânească. Văzând încăpăţânarea urecheatului, care o ţinea morţiş pe a lui, Domnul îi spuse: „Atunci, gândul tău nebun să ţi se mute din cap la picioare, ca să fugi totdeauna de om şi în loc de cuminţenie să-ţi crească urechile şi mai mari.“

Bogdan MACOVSCHI, REVISTA LUMEA SATULUI, NR.7, 1-15 APRILIE 2012

Originally posted 2012-04-14 08:25:43.