Da! Sângele Domnului face minuni!

Prietenul meu, Vasile Mrejeru, este tour-operator. Una dintre acele profesiuni care fac, foarte bine, diferenţa între cei chemaţi, mulţi, şi cei aleşi, puţini. Prin urmare, nu m-am mirat deloc atunci când, în primăvara acestui an, 2013, mi-a dat un telefon şi m-a întrebat, cu prefăcută nevinovăţie în glas, dacă nu aş vrea să fac o călătorie prin vechile teritorii ale enigmaticilor etrusci şi să descoperim, la faţa locului, unele dintre misterele la fel de incitante ale vinului de Chianti. V-am spus că mi-este prieten! Ştia vicleanul că nu pot rezista unei asemenea propuneri. Sunt pasionat de vechea civilizaţie care a făcut din latinii cam barbari la vremea aceea o cultură de referinţă dar nici tainele unui vin la fel de vestit precum alte mărci de renumite ale peninsulei nu mă pot lăsa indiferent. Fiind eu, ca orice iubitor de istorie, şi un om care, în faţa unui pahar de vin bun, nu are comportamente făţarnice, considerându-l, conform canoanelor din vechile scripturi, ca fiind: „sânge, din sângele Domnului”.

Aşa se face că, într-un septembrie demn de penelul lui Repin, sub un cer de un albastru răzvrătit, un autocar, condus cu mare pricepere de Ana, ghidul local, o doamnă care ne-a cucerit cu măiestria, amabilitatea şi profesionalismul ei, mergeam pe drumuri care, peisagistic vorbind, ne aminteau foarte mult de draga noastră Bucovina. Diferenţa ar fi fost faptul că pe culmile împădurite cu foioase ale Toscanei, mai mereu, apăreau mici fortăreţe, destul de sumbre dacă le raportai la peisaj, din piatră cenuşie, iar pe văi culturile de viţă de vie abundau. Să nu uităm că ne aflăm totuşi la o altă latitudine iar acolo soarele este mult mai darnic decât în nordul ţării noastre. La un moment dat am ajuns la o răscruce, bine marcată de o capelă care ne spunea că şi în urmă cu cinci sute de ani pe aici locuiau creştini cu dare de mână, în faţa căreia am oprit şi am coborât.

A venit să ne preia, cu o elegantă maşină de teren, un om tânăr, mă rog, în comparaţie cu mine şi, în scurt timp, am urcat pe un drum cât se poate de rural, spre una din acele mici fortăreţe pe care le văzusem de-a lungul drumului. Era o fermă! O fermă viticolă care avea un nume deosebit de frumos: Terre di Baccio, cu alte cuvinte, exact „Pământul sărutului” . Se fac desigur nelipsitele glume pe temă, mai ales că suntem întâmpinaţi de o tânără şi foarte zâmbitoare doamnă (aveam să aflăm mai târziu, coproprietara fermei, fiica domnului care ne transportase cu maşina). Având ea un nume foarte frumos cu sonorităţi ce amintesc de vechile balade: Ilaria Lensi. Însă nu numele ci modul de a fi al celor doi stârnea o oarecare mirare printre noi, cei obişnuiţi cu un alt fel de a fi al proprietarilor!

Aflăm, într-o scurtă alocuţiune, de la simpatica noastră amfitrioană, pe scurt, povestea recentă a fermei.

Clădirea, datând de prin secolul al XII-lea (nu facem nici o paralelă cu istoria noastră!) o fostă fermă întărită pentru a face faţă atacurilor, nu puţine, era şi atunci producătoare de vinuri. Dar nu numai! Conform standardelor economice ale vremii producea tot ce era necesar pentru existenţa domeniului, inclusiv pentru taxe, dări, biruri şi tot ce presupunea situaţia, dar şi pentru vânzare. În fine, tainele economiei feudale, nu-mi sunt chiar foarte cunoscute, deşi aş putea să mi le imaginez, dar nu vreau să fiu maliţios cu timpurile noastre. Oricum, clădirea, în urmă cu cinci ani era o ruină, iar cele cinci hectare de vie aferente fermei produceau mai mult lemn de foc. Ciudat ar fi faptul că, în ciuda a tot ce ştim noi, clădirea rămăsese în picioare, nimeni nu furase pietrele cenuşii ca să-şi facă vreun coteţ sau ca să le arunce în drum. Aşa că,  acum, o familie cu origini florentine dar cu ramuri în Guineea (!!) cumpără ferma şi, conform legii care apără valorile de patrimoniu, reface totul apoi, păstrând cu sfinţenie specificul, aduce locuinţa la cele mai înalte standarde ale confortului modern. Apar terase gazonate, grupuri sanitare moderne, cu apă caldă inclusiv în cele exterioare, piscină, arcade cu trandafiri, în general unul dintre acele locuri în care ţi-ai dori chiar să trăieşti ba chiar să şi mori. Dar, de regulă, nu prea ai noroc!

În context, cele cinci hectare cultivate cu viţă de vie, îmbătrânită şi total nerentabilă sunt înlocuite cu noi culturi, soiuri productive, atent selecţionate şi care acum produc trei feluri de vin. În fiecare an aceeaşi calitate fără nici un rabat, fără compromisuri, respectându-se cu sfinţenie procedeele de cultivare şi prelucrare astfel încât să fie pe deplin onorat înscrisul de pe etichete: D.O.C.C. (certificat de origine controlată!)

Ne exprimăm, firesc, uimirea! Cum este posibil ca în numai cinci ani să se realizeze acest adevărat miracol arhitectonic şi de producţie. Fiindcă noi suntem obişnuiţi, în astfel de situaţii, cu alte intervale temporare…

Ni se explică, foarte simplu, că ferma, la fel precum toate celelalte, face parte din cooperativa Gallo Nero (Cocoşul Negru) şi că are un puternic sprijin logistic din partea acesteia. Nouă, oameni trecuţi prin deceniile economiei centralizate, ni se face puţin frig. Cuvântul cooperativă are, în minţile noastre, conotaţii sinistre. Doar ele, cooperativele, fuseseră cele care, în ţara noastră, lichidaseră orice urmă de economie rurală rentabilă şi aruncaseră în mizeria producţiei de subzistenţă cel puţin trei generaţii.

Doamna Ilaria are, din nou, un zâmbet fermecător vis-a-vis de aceste nedumeriri. Probabil le mai întâlnise. Şi da, ne răspunde că aici, cooperativele, care funcţionează de peste optzeci de ani, sunt independente, iar statul nu se amestecă în treburile lor. Există o lege, la fel de veche, şi ea este respectată de părţile implicate. Atât!

Cooperativa organizează târguri şi expoziţii cu produsele specifice, are magazine de tip super-market (excelente!) cu preţuri de producător şi pieţe de desfacere, promovează prin toate mijloacele posibile mărfurile şi manageriază atent dar şi exigent întreaga activitate a fermelor înscrise în sistem. Este persoană juridică plăteşte taxe şi impozite iar statul are numai de câştigat din această relaţie.

Desigur, este foarte fermă cu metodologiile de calitate. De exemplu: dacă un butuc de vie are mai mulţi ciorchini decât este optimul calculat pentru o producţie conformă cu standardele, ciorchinii în plus sunt îndepărtaţi înainte de coacere. Nouă nu ne vine să credem, dar suntem informaţi că nimic nu se pierde, respectivii ciorchini urmând a fi prelucraţi în alte scopuri iar ceilalţi care sunt pentru vinificaţie au astfel optimul de substanţe din sol pentru vinul care urmează a fi produs.

Aici însă intervenim cu o altă întrebare pe care o considerăm dificilă, conform gândirii noastre: cum se procedează cu forţa de muncă, elementul cel mai important al producţiei, mai ales în perioadele de recoltare?

Răspunsul este însă la fel de simplu: Cooperativa pe baza unei planificări anterioare programează forţa de muncă, pluricalificată, la timp, conform nevoilor…

Nu ne lăsăm! Dar nu se poate întâmpla, uneori, ca să apară neconcordanţe, întârzieri sau, pur şi simplu, dezechilibre între cerere şi ofertă?

Privirea doamnei Ilaria spune mai mult decât cuvintele: nu, pentru că interesul este reciproc, plata forţei de muncă fiind făcută funcţie de prestaţie, în conformitate cu reguli clar stabilite din timp pe care părţile le cunosc foarte bine şi le respectă strict. Ne explică astfel şi cum a fost posibil ca în timp de trei ani să fie refăcută ferma în totalitatea ei, iar acum să intre pe profit. Din cauza surprizelor considerăm că ar cam fi timpul să trecem la partea mai uşor suportabilă a vizitei, respectiv, prezentarea vinurilor produse aici şi, evident, degustarea! Un freamăt de bucurie cuprinde grupul! Mde, oameni care ştiu ce înseamnă o degustare!

Coborâm în fosta sală a gărzilor unde este organizată prezentarea! Totul făcut cu un remarcabil bun gust, cu acel absolut necesar aer de mare rafinament în care lumina lumânărilor joacă rolul principal producând o undă indefinibilă de mister. Nu putem să nu avem cuvinte de laudă faţă de un asemenea aranjament. Gazdele noastre chiar ştiu să facă o prezentare de vinuri într-un mod cuceritor şi cu o remarcabilă eleganţă. De altfel fotografia cu figurile noastre încântat-uimite-fericite, este suficient de grăitoare. Contribuie din plin la aceasta platourile cu mici delicatese culinare, toate cu specific toscan, ce vor da savoare fiecărei înghiţituri de vin.

Trecem nepermis de repede peste explicaţiile tehnice referitoare la modalităţile de cupare a sortimentelor de vinuri şi, impulsionaţi de privelişte, arome şi gusturi, ne desfătăm papilele cu primul vin prezentat. Evident după o apreciere în lumina lumânărilor a culorii şi limpidităţii apoi cu gesturi de sacerdot, rotirea uşoară a paharelor pentru a simţi buchetul. Sunt mai mult gesturi ritualice fiindcă priceperea nu ne este chiar la înălţimea pe care ne străduim să o afişăm.

O simfonie de arome ne scaldă cu generozitate cavitatea bucală aducându-ne în minte secvenţe de câmpie însorită, înmiresmată de aburii dulci-amărui ai unor plante  misterioase sfinţite în retorta Marelui Magician.

Domnul Gianpaolo cel care orchestrează acum întregul ritual primeşte cu vizibilă şi justificată bucurie excesul cuvintelor noastre de laudă. Descoperim cu acest prilej că vorbim cu toţii un fel de italiană. Una desigur nerecunoscută de lingvişti dar suficient de elastică pentru a ne înţelege chiar şi între noi vorbitorii de română.

Următoarele două soiuri de vin se înscriu în acelaşi traseu glorios, bine armonizat cu gustul feluritelor bucate, din ce în ce mai puţine de pe platouri. Cert este că am reuşit totuşi, la un moment dat, să remarcăm şi sigla fermei deşi ea era prezentă pe toate etichetele. Întrucât descoperim o interesantă alcătuire heraldică nu ne sfiim, nici nu mai puteam, să cerem lămuriri despre înscris. Reţinem doar că, se născuse într-o noapte de poveste când domnul Gianpaolo stătuse cu fratele său la o mică şuetă binecuvântată cu mai multe pahare de vin. Ni se pare absolut firesc! Doar fiecare dintre noi, în situaţii asemănătoare, ne-am trezit că suntem poeţi, actori, pictori sau cine ştie ce alt gen de creatori. Ştiut fiind că vinul cel bun are virtuţile sale magice.

La plecare, ei, da, a venit şi un asemenea moment, căram cu toţii sacoşe pline cu sticle, în mâini, iar în suflete sentimentul că avem aici la Terre di Baccio, ca prieteni, doi oameni fermecători care cu talentul şi munca lor ne-au dăruit două ceasuri de neuitare. Evident, la sfârşit nu au lipsit nici îmbrăţişările pentru că, hai să recunoaştem, nici unul dintre noi nu era neamţ sau japonez. Şi sunt convins că, peste timp, atunci când vom scoate dopul uneia din sticlele de vin un gând cald va uni două puncte doar geografic îndepărtate.

Fiindcă, aşa cum spuneam la început, sângele Domnului face minuni. Una dintre acestea fiind iubirea faţă de aproapele tău, cel care prin truda braţelor şi a minţii sale, face ca din pământ să iasă nemurire.

Data: 2 noiembrie 2013 Mihai Batog-Bujeniță

Originally posted 2013-11-15 14:17:16.