Cultura tradiţională pe buşteni de lemn îşi are originea în Japonia. Metodele şi tehnicile folosite de japonezi sunt stilizate şi de aceea ele trebuie adaptate la situaţiile şi cultura, specifice fiecărei ţări. Fiecare cultivator are condiţii de creştere diferite de ale altuia, astfel că incapacitatea de a recunoaşte cerinţele de management ale acestei culturi este un factor primar care duce la eşecul culturii. În timp ce cultivatorii localizaţi în zone umede sunt norocoşi să aibă parte de un climat benefic, cei din zone mai uscate sunt forţaţi să fie mult mai atenţi la condiţiile oferite, altfel greşelile lor sunt amplificate de climă. Pentru a avea un reper, trebuie avut în vedere faptul că în zonele din Japonia unde se cultivă Shiitake, media precipitaţiilor se situează între 152-203 cm/an iar temperatura medie între 4 şi 26˚C.
În general despre Shiitake se ştie că sunt ciupercile alea cu aromă minunată, „ştii, alea maro, scumpe…” Mai multe articole introductive despre cultura lor, aflate în circulaţie, nu previn începătorii despre rigorile pe care această cultură le presupune.
Shiitake nu sunt uşor de cultivat!
Poate fi mai mult sau mai puţin dificil, funcţie de eforturile depuse de fiecare cultivator. Dacă se adoptă atitudinea: inoculează şi apoi stivuieşte în curte în dosul cuştii căţelului, atunci trebuie să te declari satisfăcut dacă culegi câteva ciupercuţe…; dacă însă vrei să „storci” şi ultima ciupercă pe care o poate da un buştean, atunci cultivarea lor devine un pic mai complicată.
LA CE SĂ NE AŞTEPTĂM
1. Cultivarea pe buşteni (la scară mare) este o activitate care presupune multă muncă fizică. Şi asta este în special adevărat dacă inoculezi şi culegi cu propria mână. Manevrarea buştenilor poate fi uşurată substanţial dacă se apelează la mecanizare.
2. Cere timp pentru a învăţa procesul. Trebuie să vă aşteptaţi să petreceţi un întreg sezon lucrând la buşteni până să vă gândiţi măcar la recoltare. Uneori mai este necesar încă un sezon pentru a ajusta greşelile şi variaţiile sezoniere ale vremii pentru a ajunge la condiţiile propice culturii. Vremea este o variabilă. Dacă condiţiile sunt secetoase, decizia dumneavoastră de a iriga sau nu, poate afecta major recolta de ciuperci.
3. Shiitake se poate dovedi foarte impredictibilă la fructificare. Asta înseamnă că dacă a-ţi contractat o piaţă de 15 kg/ săptămână, în unele săptămâni puteţi recolta 10 kg iar în altele 20 kg. Această impredictibilitate este obişnuită pentru unele culturi agricole, însă cu cât deveniţi mai pricepuţi cu atât mai predictibilă va deveni producţia dumneavoastră.
4. Recoltarea ciupercilor necesită timp, nu numai pentru recoltarea propriu zisă, dar necesită prezenţa dumneavoastră zilnic. Având însă ceva experienţă, veţi putea să manipulaţi schema de recoltare în aşa fel încât să se încadreze într-un program. Când temperaturile sunt mai ridicate va trebui să recoltaţi de două ori pe zi, în fiecare zi, dacă doriţi să aveţi un produs de calitate.
Nu, Shiitake nu e uşor de cultivat, altfel dacă ar fi, toată lumea ar face-o! Şi atunci ce-i atrage pe unii să o facă? Care sunt acele lucruri care transformă o persoană obişnuită într-un cultivator de succes? Unele din următoarele motive sunt adevărate pentru unii dintre ei:
– mulţi oameni doresc să facă ceva bani folosind o sursă puţin exploatată;
– este o oportunitate de a desfăşura activităţi în apropierea pădurii iar procesul biologic este fascinant de observat;
– dacă sunteţi inventiv şi cu spirit antreprenorial, aceasta este o cultură a cărei succes depinde de aceste calităţi;
– este o metodă de a scoate profit, nepoluant, însă cu multă transpiraţie.
Dacă vă gândiţi să cultivaţi Shiitake, probabil veţi încerca să vizualizaţi numărul de buşteni care vor trebui utilizaţi. Mai întâi trebuie să vă puneţi întrebarea: câte ciuperci doresc să recoltez? Dacă doriţi doar pentru consum propriu (2-5 kg/an timp de 4 până la 6 ani) atunci e suficient să inoculaţi cca. 15-20 buşteni şi să-i întreţineţi corespunzător. Este o mărime potrivită pentru un weekend de primăvară şi o întreţinere regulată în timpul sezonului de creştere.
Dacă doriţi să obţineţi o producţie începând de la 15-20 kg/săptămână, veţi avea nevoie de cca. 1000-1500 buşteni. Întreţinerea lor poate ţine ocupată o persoană pentru toate lunile de vară. Dacă însă se doreşte o cultură comercială, pe tot anul, va fi nevoie de o investiţie mai mare de timp şi bani. În mod normal o astfel de fermă are un număr mare de buşteni, între 10.000-12.000, uneori chiar mai mult de atât. În Japonia o astfel de fermă este considerată o fermă mică de familie. O imagine reală asupra profitului obţinut se poate avea doar după ce buştenii încep să fructifice, de aceea, să începi la o scară mică este o idee bună. Menţinerea evidenţelor asupra cheltuielilor şi veniturilor este esenţială pentru a vă estima profitabilitatea.
SELECŢIA ARBORILOR ŞI MOMENTUL CÂND TREBUIE TĂIAŢI
Selecţia buştenilor pentru cultivarea Shiitake este critică. Este vital să alegeţi buşteni care vor oferi producţia cea mai mare şi cele mai puţine probleme. Buştenii trebuie să fie verzi, vii, proaspăt tăiaţi şi liberi de insecte parazite sau alte boli. Buşteanul ideal trebuie să fie drept, să aibă puţine urme de crengi tăiate, are între 8-20 cm în diametru şi între 0,9-1,2 m lungime. Nu există o regulă care să stipuleze că nu poţi folosi buşteni mai mari sau mai mici decât dimensiunile recomandate însă trebuie luate în considerare următoarele aspecte:
– buştenii mai mici sunt mai uşor de manipulat însă dacă are diametrul mai mic de 8 cm, menţinerea umidităţii lemnului devine o problemă;
– buştenii cu diametru mic au raportul dintre suprafaţă şi volum mai mare şi necesită un volum de muncă mai mare pentru a menţine umiditatea lemnului;
– buştenii cu diametru mai mare de 20 cm necesită să aveţi un spate puternic sau să utilizaţi mijloace mecanice pentru a-i manipula. Mai mult decât atât, raportul dintre alburn (lemn cu sevă) si duramen (inima lemnului) tinde scadă odată cu creşterea diametrului, fapt care duce la scăderea potenţialului de fructificare.
Când selecţionaţi buştenii pentru inoculare trebuie avut în vedere 2 factori importanţi:
– grosimea alburnului (lemn cu sevă)
– grosimea cojii.
Alburnul (lemnul cu sevă) este acea parte a arborelui responsabilă cu transportul subs-tanţelor nutritive de la rădăcină la coroană. Lemnul cu sevă conţine o cantitate mare de zaharuri şi elemente esenţiale pentru o bună dezvoltare a miceliului după inoculare. Pentru a examina mai bine buştenii se taie o felie de 2-3 cm dintr-un capăt şi se studiază tăietura (vezi fig. 1).
Lemnul cu sevă este cel de culoare crem care începe imediat după coajă. Inima lemnului este de culoare mai închisă, în centrul tăieturii, înconjurat de lemnul cu sevă. Trebuie avute în vedere 2 aspecte: cât este de gros lemnul cu sevă ? Este neîntrerupt ? Buşteanul ideal trebuie să aibă cel puţin 12 cm de lemn cu sevă. Unii arbori au însă mai puţin de atât, dar dacă lemnul este sănătos, el poate fi folosit. Dacă lemnul cu sevă nu este continuu, neîntrerupt, buşteanul nu se va folosi, deoarece lemnul este mort în zonele întrerupte şi sunt şanse ca el să fie deja colonizat cu organisme competitoare.
Coaja subţire ca hârtia permite o pierdere rapidă a umidităţii şi de aceea necesită o întreţinere mai laborioasă. Un avantaj al buştenilor cu coaja subţire este acela că fructifică foarte devreme când sunt corect manipulaţi şi întreţinuţi. Coaja groasă are însă şi ea propriul set de dezavantaje. Găurirea pentru inoculare este îngreunată de fuioarele de coajă formate în jurul burghiului. Coaja foarte groasă (coaja exterioară mai groasă de 2 mm) permite fructificarea doar în locul de inoculare. Deşi în general ciupercile apărute sunt mari şi bine formate, coaja prea groasă poate iniţial împiedica dezvoltarea lor, rezultând pălării deformate, de forma unei şei de călărie. În ciuda acestor inconveniente, anumite specii cu coajă groasă, în special din familia stejarului, sunt bune de folosit deoarece valurile de fructificare ulterioare primului val, produc ciuperci excepţionale calitativ. Speciile cu coaja groasă sunt utile în zonele în care precipitaţiile sunt mai scăzute şi există o expunere mai mare la vânt, deoarece păstrează mai bine umiditatea decât speciile cu coaja subţire. Şi atunci care este grosimea ideală pentru coajă ? Coaja ideală se situează între cele două extreme. Acest tip de coajă se găseşte în zona de mijloc sau superioară a copacului. Coaja copacilor maturi este adânc crestată pe trunchi în timp ce ramurile din partea superioară au coaja mai netedă. Acesta este de fapt lemnul de care aveţi nevoie.
În ideea de a selecta buştenii ideali va trebui să selectaţi arborii ideali. Aceasta este mai uşor de spus decât de făcut. Dacă cunoştinţele dumneavoastră despre lemn sunt limitate ar fi de preferat să vă consultaţi cu un specialist forestier. Ar fi o risipă teribilă să cultivaţi Shiitake pe lemn cu potenţial pentru cherestea sau furnir.
Tăierea lemnului la timpul potrivit şi inocularea lui sunt parametri importanţi pentru succesul ulterior al culturii. Arborii pot fi doborâţi în orice moment al anului, însă sunt avantaje evidente pentru a face asta în timpul sezonului rece (de hibernare). Arborii doborâţi în acest sezon au rezerve mai mari de substanţe nutritive acumulate în lemn decât cei care sunt activi la momentul tăierii. Arborii activi au o cantitate mare de substanţe nutritive acumulate în frunze. În perioada în care îşi pierd frunzele, substanţele nutritive sunt transportate înapoi în lemnul cu sevă şi celulele specializate în stocarea acestora, gata să fie mobilizate din nou primăvara. Astfel că tăierea făcută în sezonul rece permite folosirea acestor substanţe pentru cultura ciupercilor. Perioada optimă de tăiere diferă de la o specie la alta. Unii arbori pot fi doborâţi imediat după ce îşi pierd frunzele pe când alţii e mai bine să fie tăiaţi ceva mai târziu. Arbori precum: stejarul, ulmul, frasinul, e preferabil să fie tăiaţi cu câteva săptămâni înainte ca mugurii să apară. Arţarul, mesteacănul, plopul tremurător se pot tăia cu o săptămână înainte de apariţia mugurilor. Asta nu înseamnă însă că stejarul tăiat odată cu apariţia mugurilor nu poate fi utilizat. Pur şi simplu nu este optim, însă asta nu-l face inutilizabil. Primăvara este un anotimp instabil, astfel încât este necesar să faceţi tot posibilul să protejaţi buştenii să devină prea umezi sau dimpotrivă prea uscaţi. Arborii doborâţi pot fi manipulaţi în două moduri: să-i lăsaţi semi-întregi sau să-i tăiaţi imediat la lungimea necesară. Dacă optaţi sa-i lăsaţi întregi va fi totuşi necesar să retezaţi ramurile superioare pentru a preveni apariţia mugurilor. Indiferent dacă tăiaţi lemnul la lungimea dorită sau sa-l lăsaţi întreg, stocarea lor trebuie făcută astfel încât să împiedicaţi pierderea umidităţii şi posibila lor contaminare.
Buştenii trebuie stivuiţi în locuri umbroase. Dacă umbra naturală nu este posibilă sau locul este uscat şi curenţii de aer prea puternici, utilizaţi prelate, folii de plastic sau crengi pentru a umbri buştenii. Acestea vor servi la umbrirea buştenilor prevenind evaporarea apei din masa lemnoasă şi supraîncălzirea acesteia. Dacă locul este udat frecvent de ploile de primăvară, buştenii trebuie aşezaţi tip „teanc“ (vezi fig.7) pentru a permite circulaţia aerului şi uscarea buştenilor de apa în exces. Grămada de lemne se face înaltă, posibil acoperită cu o prelată. Evitaţi umezirea buştenilor în grămada de tip „stivă compactă” (vezi fig.5) pentru a nu permite apariţia ciupercilor competitoare parazite. Nu este necesar să „îmbătrâniţi” buştenii timp de 6 până la 8 săptămâni. Acest lucru nu va face decât să diminueze conţinutul de apă din lemn şi va permite ciupercilor competitoare să colonizeze buştenii. Două săptămâni de repaus după tăiere sunt suficiente pentru a dispărea ,,anticorpii” naturali din seva arborelui, care-l protejează în timpul vieții de atacurile ciupercilor. Dacă intervalul este mai mare de 1 lună atunci lemnul trebuie obligatoriu stocat tip „stivă compactă” şi acoperit. Dacă lucraţi într-o zonă cu precipitaţii reduse (89 cm pe an sau mai puţin) formaţi grămezi mai mari pentru a conserva umiditatea lemnului. O singură grămadă mare este preferabilă câtorva mai mici. Verificaţi umiditatea câtorva buşteni înainte de inoculare dacă nu sunteţi siguri de starea lor. Umiditatea trebuie să fie între 35-45%. Dacă este mai mică decât valoarea minimă se recomandă umectarea lor prin imersie înainte de inoculare.
Selecţia tipului de lemn. Câteva reguli sunt importante în selectarea speciei:
– cu cât este mai tare cu atât este mai bun pentru Shiitake;
– cu cât este mai moale cu atât mai săracă va fi producţia;
– lemnul de esenţă intermediară oferă producţii intermediare.
Specii agreate: stejarul, carpenul, arţarul tare, arţarul negru, castanul sălbatic, gorunul, fagul și arinul.
Specii de esenţă moale: plopul şi salcia neagră pot fi utilizate însă trebuie vegheat la ciupercile competitoare. Mesteacănul de hârtie produce ciuperci doar în punctele de inoculare şi la capetele buşteanului. Mesteacănul galben nu prezintă aceste probleme şi este o soluţie bună acolo unde este disponibil. Ulmul trebuie evitat datorită faptului că se decojeşte prea repede. Speciile de frasin sunt dificil de găurit fiindcă ţesutul lemnos din jurul găurii se distruge şi în plus se usucă repede. Arţarul roşu poate fi utilizat însă are tendinţa să se usuce repede. Magnolia şi platanul, pot fi utilizate însă oferă producţii slabe.
De evitat: salcâmul şi nucul. Coniferele nu se utilizează !
MICELIUL
Miceliul de Shiitake este saprofit, nu utilizează lumina pentru a fabrica hrana. El degradează lemnul în molecule de zahăr simplu utilizând enzime fungale. Miceliul se deplasează către lemnul cu sevă cât de repede este posibil, viteza fiind în funcţie de esenţa de lemn utilizată, umiditatea lemnului, rezistenţa acestuia la degradare. De asemenea este importantă rata de inoculare şi temperatura. Miceliul sub formă de cepuri constă în cepuri de lemn colonizate şi legate între ele de miceliul alb de Shiitake. În mod frecvent la transport, cepurile sunt agitate dar creşterea miceliană va continua dacă vor fi lăsate câteva zile într-un loc călduţ şi întunecat. Odată introdus în buştean, miceliul de pe cep va coloniza lemnul care-l înconjoară. Datorită dimensiunilor sale standardizate puteţi fi siguri că administraţi o cantitate constantă de inocul în fiecare gaură. Miceliul poate fi păstrat pentru o perioadă mai îndelungată, câteva luni, dacă este ţinut în frigider.
DETERMINAREA UMIDITĂŢII LEMNULUI
Este o procedură utilă mai ales în primul sezon de creştere a miceliului. Procedeul este simplu: înainte şi în timpul inoculării se aleg 5 buşteni din 100, de diametre diferite. Se taie din fiecare câte un disc de cca. 2,5-3 cm lăţime, la distanţa de 15 cm de unul din capete. (vezi fig.2) Se cântăreşte acest disc şi se înregistrează valoarea. Aceasta va fi denumită greutate iniţială GI. Introduceţi discul de lemn într-un cuptor la 80°-90°C lăsând uşa uşor întredeschisă şi uscaţi-l peste noapte. Cântăriţi dimineaţa discul, apoi îl introduceţi din nou pentru 1 oră în cuptorul cald şi apoi îl cântăriţi din nou. Dacă discul nu şi-a modificat greutatea faţă de cântărirea precedentă înregistraţi greutatea ca fiind greutatea finală GF. Buşteanul din care a fost tăiat discul se cântăreşte şi se marchează pentru a putea fi identificat mai târziu. Greutatea acestuia va fi înregistrată de asemenea. Acesta va deveni „buştean de control” împreună cu ceilalţi 4 aleşi de la început.
Calculul umidităţii se face după formula:
GF = greutatea finală a discului
UL = umiditatea lemnului
Un alt pas este determinarea cantităţii de lemn din buştean după formula:
CL = cantitatea de lemn din buştean
Umiditatea lemnului (UL) şi cantitatea de lemn (CL) se înregistrează în fişa buşteanului de control. Aceste înregistrări vor deveni baze de pornire atunci când se vor efectua măsurători în cadrul procesului de creştere a miceliului. UL trebuie să fie peste 35% (max. 45%) pentru ca miceliul să se dezvolte bine. Sub această valoare dezvoltarea acestuia încetineşte şi cresc şansele ca ciupercile competitoare să se instaleze. Atenţie ! Sub 23% miceliul de Shiitake moare ! Pentru a corecta valoarea umidităţii se impun măsuri de irigare sau înmuiere în apă a buştenilor pentru a creşte UL. Pentru a determina mai târziu care este valoarea UL la momentul respectiv, se cântăresc buştenii de control şi se foloseşte formula :
Sunt multe lucruri care trebuie organizate cu ceva timp înainte de a începe inocularea. Trebuie să aveţi miceliul procurat şi lemnul tăiat la dimensiune şi stivuit la locul inoculării. Inocularea este bine să fie făcută primăvara când temperatura din timpul zilei este la un nivel confortabil. Funcţie de zonă, poate fi la sfârşitul lui februarie sau la sfârşitul lui mai. Este bine ca buştenii să fie inoculaţi cât mai curând posibil după ce arborii au fost doborâţi. Inocularea de primăvară oferă Shiitake o şansă mai bună în faţa competitorilor. Dacă inoculaţi primăvara devreme, miceliul poate fi expus temperaturilor scăzute, chiar îngheţului, însă în mod normal nu este o problemă, el va aştepta în hibernare până când buşteanul va ajunge la temperaturi peste 5˚C ca sa-şi continue creşterea.
RATA DE INOCULARE ŞI MODELUL FOLOSIT LA GĂURIRE
Un factor major în influenţarea vitezei de incubare este rata de inoculare, aceasta însemnând în acest caz numărul de găuri practicate şi inoculate la fiecare buştean. Rata de inoculare diferă de la o ţară la alta şi chiar de la un cultivator la altul. Modelul folosit pentru găurire şi metodele diferă de asemenea deoarece intervine aportul fiecăruia pentru îmbună-tăţirea metodei. Cultivatorii din zonele cu precipitaţii mai dese inoculează cu spaţii de 15-25 cm între găurile de pe acelaşi rând şi 5-8 cm între rândurile de găuri. În zonele unde precipitaţiile sunt mai rare se creşte rata de inoculare la 2,5-3 cm între rânduri şi 15-20 cm între găurile de pe acelaşi rând. Acestea sunt sugestii. Dacă utilizaţi sisteme de irigare şi monitorizaţi atent dezvoltarea miceliului veţi putea să creşteţi sau să scădeţi rata de inoculare funcţie de progresele constatate la sfârşitul unui sezon. Este recomandabil totuşi să nu creşteţi distanţa dintre rândurile de găuri. O spaţiere redusă între rânduri va asigura o bună colonizare la sfârşitul sezonului de creştere, dacă sunt asigurate condiţiile propice. Diametrul şi adâncimea găurilor trebuie să fie uşor mai mare decât diametrul şi lungimea cepului folosit ca inocul.
Există mai multe modele de a efectua găurile. Aceste modele de găurire sunt realizate pentru a asigura o colonizare rapidă şi uniformă a buşteanului.
Cel mai popular model este cel de tip „diamant” (vezi fig. 3). Găurile sunt realizate începând de la 5 cm de capătul buşteanului şi apoi la 15-20 cm între ele de-a lungul rândului. Următorul rând este situat la 2,5-3 cm de primul rând, 10-15 cm de la capătul buşteanului şi la fel 15-20 cm între găuri de-a lungul buşteanului. Acest model se repetă continuu pe întreaga suprafaţă a buşteanului.
– asiguraţi-vă că găurile sunt practicate în unghiul corect faţă de buştean ( găurile practicate înclinat sunt dificil de inoculat);
– urmăriţi aşchiile de rumeguş realizate prin găurire. Acestea trebuie să fie galbene, deschise la culoare şi cu miros plăcut. Aşchiile închise la culoare au de regulă un miros înţepător, acru, semnificând că lemnul este mort de ceva timp şi deja este în proces de descompunere. Dacă întâlniţi aceste simptome direcţionaţi buştenii respectivi către stiva cu lemn pentru foc.
INTRODUCEREA INOCULULUI
Dacă găurile sunt practicate, buşteanul poate fi preluat de către persoana care va introduce inoculul. Cepurile de inoculare trebuie plasate la îndemână, într-un recipient curat, cu capac care să le protejeze de deshidratare. Este recomandabil să se scoată din punga cu cepuri şi să se pună în recipient, aproximativ atâtea cepuri câte vor fi folosite pe durata unei singure zile, restul de cepuri rămânând în punga originală care va fi închisă cât mai bine cu ajutorul unei benzi adezive până la o nouă utilizare. Cepurile în sine nu se vor contamina, însă pot deveni un vector de propagare pentru microbi nedoriţi dacă sunt manevrate neglijent. Persoana care le manipulează trebuie să încerce sa-şi păstreze mâinile cât mai curate pe timpul operaţiei de inoculare. Cepul trebuie introdus în gaură până când capătul său superior coboară un pic sub nivelul cojii buşteanului. De regulă gaura se practică un pic mai adâncă decât lungimea cepului. Dacă gaura nu este suficient de adâncă, rezistaţi tentaţiei de a strivi cu ciocanul capătul cepului şi mergeţi după maşina de găurit pentru a adânci gaura !
CERUIREA
Odată ajunsă la temperatura optimă, ceara se aplică peste găurile inoculate cu ajutorul unei pensule (au dezavantajul că-şi pierd părul după 1-2 ore de utilizare), dar o pipetă metalică sau din sticlă este cea mai potrivită ustensilă pentru această operaţie (fig.4). Unele persoane folosesc parafina pentru sigilarea găurilor însă când temperatura exterioară este prea scăzută aceasta nu aderă la suprafeţe şi alunecă. O soluţie este adăugarea de ulei mineral (1 parte ulei la 10 părţi parafină). Alţii folosesc ceara de albine, însă cea mai bună este ceara pentru brânzeturi deoarece aderă foarte bine la lemn şi rămâne intactă câţiva ani.
Fig. 4. Pipetă metalică
O metodă utilă de menţinere a evidenţei buştenilor este etichetarea lor, mai ales atunci când se produc în etape şi ani diferiţi. Se utilizează cu succes etichete din tablă de aluminiu, fixate pe capătul buşteanului, pe care se notează prin pansonare, data inoculării, tulpina de miceliu folosită, un număr de ordine precum şi alte date pe care cultivatorul le consideră utile în monitorizare ulterioară a buşteanului.
PRIMUL AN
Odată inoculaţi, buştenii trebuie aşezaţi în amplasamentul pregătit pentru acest scop. Pentru a produce ciuperci miceliul trebuie să degradeze lemnul. Pentru ca acest lucru să se întâmple cât mai repede este necesar să se îndeplinească anumite cerinţe de microclimat. Shiitake prosperă la temperatura de 21-25˚C şi umiditate relativă între 80-85%. Majoritatea amplasamentelor sunt localizate în pădure pentru a utiliza umbrirea naturală. Amplasamentul ideal este umbros şi aproape de o sursă de apă. Trebuie să existe o bună circulaţie a aeru-lui dar protejată totuşi de vânturile puternice. Coronamentul arborilor care-l înconjoară trebuie să fie bogat începând de primăvara devreme până toamna târziu. Prezenţa tufişurilor în amplasament este benefică fiindcă furnizează umbră suplimentară şi oferă protecţie la vântul puternic. Panta terenului şi poziţia influenţează microclimatul. Vârful dealului poate fi prea uscat şi având curenţi de aer puternici în timp ce văile sau depresiunile se caracterizează prin aer stagnant şi sunt mai expuse la îngheţ. Pantele orientate către sud sau sud-vest sunt mult mai călduroase decât cele orientate spre est sau nord. Amplasamentul trebuie ales astfel încât să maximizeze beneficiile căldurii din primăverile timpurii şi să aibă o bună circulaţie a aerului.
Configuraţia în care sunt aranjaţi buştenii diferă şi de asemenea poate fi adaptată pentru a folosi condiţiile benefice din zonă. Cele 4 tipuri de stivuire (cele mai cunoscute) sunt:
– stivă compactă
– în X sau A
– înclinată
– teanc
Stiva compactă (fig.5) este o bună metodă pentru păstrarea buştenilor înainte de inoculare, însă nu este recomandată pentru perioada de creştere a miceliului. Se caracterizează printr-o proastă circulaţie a aerului, o slabă penetrarea a apei, permiţând însă apei să stagneze pe suprafaţa buşteanului. O astfel de stocare conduce la tot felul de probleme cu contaminanţii, în special dacă amplasamentul este umed şi cu aer stagnant. Evitând acest tip de aşezare evitaţi şi problemele pe care le generează.
Aşezarea în X sau A (fig.6) arată bine pusă în practică însă are o serie de neajunsuri:
– este o metodă care foloseşte ineficient spaţiul;
– vă veţi confrunta la un moment dat cu o creştere a unghiului grămezii pe măsură ce aşezaţi buştenii;
– dacă amplasamentul are curenţi puternici de aer această metodă favorizează uscarea buştenilor.
Aşezarea înclinată (fig. 8) este considerată cea mai bună metodă de aşezare pentru climatul continental. În zonele uscate buştenii sunt aproape de sol, aproape orizontali, în climatul umed buştenii pot fi ridicaţi. Această metodă permite o irigare eficientă iar pe timp de iarnă buştenii sunt acoperiţi de un strat protector de zăpadă. Unghiul uşor înclinat al buştenilor permite apei să se scurgă uşor de-a lungul lor iar distanţa mică dintre lemn şi sol (cca. 20-30 cm) oferă protecţie împotriva uscării de către vânt.
Cum se pot evalua progresele de creştere a miceliului ? La câteva zile după inoculare, miceliul devine alb sub ceară. Dacă nu se poate observa cu uşurinţă, îndepărtaţi cu grijă ceara şi veţi putea observa creşterea acestuia. Examinaţi cu atenţie deoarece creşterea este foarte fină şi odată cu îndepărtarea stratului de ceară puteţi distruge hifele miceliene. Dacă umiditatea buştenilor este menţinută corect, până la sfârşitul sezonului de creştere se vor putea observa pete albe de miceliu pe lemnul de la capetele buştenilor (vezi fig.9).
Dacă însă capetele buştenilor sau uscat atunci aceste pete nu vor apărea. Ridicând cu grijă coaja de la capăt veţi putea observa că miceliul s-a oprit din creştere în zona uscată de la capete. Buştenii care nu sunt suficient de maturi (complet colonizaţi) şi sunt forţaţi să fructifice prea devreme, nu vor mai produce la întregul lor potenţial.
Procesul de fructificare are mai multe stadii. Primul este „formarea primordiilor”. Primordiile sunt ciupercile iniţiale, foarte mici, asemeni mugurilor unei plante verzi. Formarea lor apare dintr-un pas pregătitor al procesului de fructificare şi este direct dependent de cel puţin 2 factori: umiditatea şi temperatura. Lumina nu este necesară pentru creşterea miceliului însă este necesară la fructificare, atât cât să poată fi citit ziarul.
Primordiile au nevoie de umiditate între 35-60%, cu un optim de 60%. Procesul de formare a lor durează 2-3 săptămâni la 16-21˚C însă necesită 3 luni la temperatura de 10˚C ! Procesul de dezvoltare precedă formarea primordilor şi le transformă pe acestea în ciuperci mature, tot ca un răspuns la umiditate şi temperatură. Formarea şi dezvoltarea pot fi separate ca timp sau pot părea ca un singur proces.
Pentru a iniţia aceste procese se utilizează metoda scufundării buştenilor în apă sau irigarea intensă a acestora. Timpul de scufundare este dat de relaţia dintre temperatura aerului (buştenilor), temperatura apei, vârsta buştenilor şi grosimea cojii. Cu cât temperatura buşteanului este mai aproape de temperatura apei, cu atât timpul de scufundare va fi mai mare. De exemplu timpul de scufundare pe timp de vară va fi de 6 până la 24 ore; 6 ore dacă buştenii au produs deja câteva valuri de recoltă sau au coaja subţire (absorb apa mai repede), sau mai lung dacă sunt buşteni noi ori mai groşi. Primăvara şi toamna când e mai rece, timpul de scufundare va fi de cca. 2 zile. Scufundarea poate fi înlocuită cu irigarea buştenilor timp de 24-48 ore şi are efect mai mult asupra primelor câteva valuri de fructificare. Şi o stimulare mecanică (mersul cu pasul peste buşteni) sau simpla ridicare a lor este benefică pentru stimularea apariţiei primordiilor, însă nu este şi suficientă.
După scoaterea din apă buştenii vor fi aşezaţi pentru fructificare, lucru care se face într-o manieră ce trebuie să asigure un acces cât mai facil la toate feţele buşteanului în timpul recoltării. Metoda de aşezare poate varia funcţie de locaţie. Varianta înclinată este cea mai indicată iar în zonele în pantă este obligatorie (fig. 9). De asemenea poate fi folosită şi o versiune a metodei în X (fig. 10) sau în teanc de formă triunghiulară (fig. 11)
Folia de protecţie ideală este izolatoare, nu permite infiltrarea apei, reflectă lumina, nu se lipeşte de buşteni. Orice material care se apropie de aceste caracteristici este bun !
După apariţia ciupercilor folia protectoare poate fi ridicată de pe buşteni şi aşezată astfel încât să formeze un umbrar pentru ei dar şi o protecţie împotriva vânturilor puternice.
După recoltarea ciupercilor, buştenii sunt readuşi în poziţia de după inoculare şi trebuie lăsaţi să se „odihnească” pentru cca. 8 săptămâni până la 3 luni. Regula acestei perioade este: „cu cât perioada este mai lungă cu atât mai bine”. Dacă puteţi prelungi perioada de odihnă până la 12 luni este în avantajul dumneavoastră însă majoritatea cultivatorilor au descoperit că o perioadă de 8 săptămâni este un bun compromis. Această perioadă este necesară pentru refacerea miceliului, după care buştenii trebuie „reiniţiaţi” pentru a se forma din nou primordiile, prin imersie în apă sau irigare.
Deşi un pic de uscăciune este dezirabilă în perioada de „odihnă” nu uitaţi totuşi că umiditatea minimă necesară pentru apariţia primordiilor este 35%. Vă reamintim că sub 23% umiditate miceliul de Shiitake moare.
Originally posted 2013-01-05 11:08:42.
Articole Similare:
Fundaţii, Subsoluri / Demisoluri, Camere Tehnice, Beciuri / Pivniţe / Crame
HIDROIZOLATII DEFINITIVE
Soluţii garantate performante de hidroizolaţii şi termoizolaţii nu doar produse.
Impermeabilizari 100% de betoane, sape si tencuieli. Garantii de 10-60 de ani. Pardoseli. Solutii anti-condens, anti-mucegai, anti-igrasie.
Proiectul Răsuceni
Aflați despre proiectul de ridicare din sărăcie a unuia din cel mai sărace sate din România. Contribuiți cu resurse, idei, instrumente…
DIN CE AI POTI FACE RAI
Aveți infiltrații?
Aveți treceri / străpungeri / penetrări de cabluri / țevi / conducte prin pereți, planșee și pardoseli ce manifestă infiltrații sa exfiltrații! Aveți fisuri prin pereți și pardoseli?
Avem soluții corecte și complete.
Doar vizitați https://strapungeri.afacereamea.ro/ și puteți să găsiți produsele și soluțiile corecte pentru situația dvs concretă. Puteți și să vă abonați pentru discounturi și comisioane.
Reparații la terase
HIDROIZOLATII DEFINITIVE
https://terase.afacereamea.ro/
Pentru terasele de bloc sau de birouri acoperite cu membrane bituminoase cele mai potrivite produse de reparatii sunt IMPERMIX PU. Aveti garantii adevarate de 10-35 de ani. Practic sunt inerte la influentele de mediu iar durata lor de viata este nelimitata.
Programati-va acum interventia pe terase ca sa nu fie prea tarziu.
Niciun comentariu până acum