O “tufă” despre care nimeni nu ştie cât trăieşte, aduce profit anual de 50.000 euro la hectar

Sursa: www.romanialibera.ro – 25.07.2011

Pe un platou alpin, la altitudine de 1100 de metri se dezvoltă de la an la an afacerea braşoveanului Mihai Ciubotaru. Este vorba despre o plantaţie de afini de patru hectare, una dintre cele câteva ferme de acest fel în ţară. Specialiştii spun că afinele pot aduce un venit la hectar de până la 50 de mii de euro anual.

Fermierul Mihai Ciubotaru ne-a dat ca punct de întâlnire digul barajului Zetea, de lângă Odorheiul Secuiesc: “O să vedeţi un sălbatic netuns şi nebărbierit, cu un maşina vişinie. Ăla-s eu”. Până la fermă nu există drum, aşa că maşina de teren în care ne aflam a luat coasta pieptiş, înaintând în zig-zag cu viteză de căruţă.

Când văd maşina, cei câţiva băştinaşi care trăiesc din tată-n fiu izolaţi pe platoul din vârf de munte, îl salută pe fermier exclamând: “E Mişu cu afinele! Nebunu’ de la Braşov!”. L-au botezat aşa pentru că a ales să facă “plantaţie de afine în patria ursului, ca să aibă urşii păpica”. Ce nu ştiu localnicii e că braşoveanul “cel nebun” este un profesionist în domeniul politicilor publice, care atunci când nu plantează şi culege afine, scrie “strategii de dezvoltare a oraşelor”.

Aventura engleză

În ’95, Mihai Ciubotaru a candidat pentru postul de director de dezvoltare economică al primăriei Ashford, o comunitate de 90.000 de suflete din sud-estul Angliei: “La concurs au fost vreo 60 de candidaţi, toţi englezi, dar m-au ales pe mine”, îşi aminteşte fermierul. De cum s-a angajat, Mihai Ciubotaru a exploatat într-un mod ingenios avantajul competitiv dat de faptul că pe teritoriul districtului Ashford se află una dintre staţiile trenului Eurostar (care face legătura dintre Franţa şi sud-estul Angliei, prin Eurotunel): “Eu am înfiinţat «piaţa comună europeană».

Englezii aveau o piaţă modestă sâmbăta şi duminica, unde fermierii vindeau la tarabe cartofi, roşii şi alte câteva produse. M-am gândit că fiind pe ruta Eurostarului, ce-ar fi să-i invităm pe francezi, belgieni şi nemţi în cadrul unui program de colaborare transfrontalieră, să-şi vândă produsele tradiţionale în orăşelul nostru. Le-am zis la francezi să vină cu Eurostarul la piaţă exact cum îi ştiu englezii din şabloane: cu bască, cu acordeon şi să vândă baghete, pui rotisaţi şi brânzeturi fine, pe nemţi să aducă cârnăciori şi bere etc. Succesul a fost atât de mare, încât în câţiva ani, s-a ajuns ca în fiecare oraş din sud-estul Angliei să se facă chestia asta. Chiar şi bucătarii celebri din Londra au ajuns să-şi ia brânzeturi de la târgurile astea. Ca indicator de succes, imediat lanţul britanic de supermarketuri Tesco ne-a copiat, deschizându-şi raioane de produse franţuzeşti, belgiene şi nemţeşti, ca să nu piardă la vânzări”.


După patru ani, braşoveanul s-a întors în ţară, unde a lucrat pe post de consilier al primarului Braşovului, profesor colaborator de “analiza politicilor publice” la Universitatea “Transilvania” şi lector la Institutul de Administrare a Întreprinderilor Braşov. Ulterior a pus pe picioare ferma de bivoli de la Rupea, cea mai mare din România, aparţinând unui grup de investitori britanici, după care, acum 5 ani şi-a zis: “E timpul să am o jucărică numai a mea” şi a investit împreună cu fratele său 40.000 euro în înfiinţarea unei plantaţii de afini întinsă pe 4 hectare.

O fermă ca-n vestul sălbatic

“Sediul” fermei lui Mihai Ciubotaru este o căbănuţă din lemn, cu o singură cameră, ale cărei ferestre au obloane, cu o arhitectură în stilul caselor încropite acum 150 de ani de pionierii vestului sălbatic în preerie. O pălărie de paie stă atârnată în cuierul din pridvor. De un copac este agăţat un burduf cu apă, prevăzut cu furtun şi robinet în partea de jos: “În timpul zilei apa se încălzeşte de la soare, astfel că seara pot să fac un duş cu apă caldă”.

Când intrăm pe plantaţia propriu zisă, Mihai Ciubotaru se descalţă de şlapi şi păşeşte printre tufe desculţ, de parcă ar călca pe un covor preţios: “Când sunt în tălpile goale simt o legătură mai puternică cu afinele mele şi cu locul ăsta. E-o ciudăţenie de-a mea”. Plantaţia de 4 hectare e împrejmuită cu un gard ca de ţarc, prin ochiurile căruia se strecoară o mulţime de oaspeţi nepoftiţi, dar şi paznici vigilenţi: “Gardul reuşeşte să ţină mistreţii şi urşii afară, însă căprioarele sar fără nici un fel de probleme, iar iepurii vin din toate părţile şi-mi mănâncă afinele. Însă ieri am văzut că şi-au făcut nişte vulpi cuib la mine în plantaţie şi sunt chiar bucuros, pentru că mă scapă de iepuri”.

Fermierul nu foloseşte nici un fel de fertilizanţi artificiali: “Rumeguşul e considerat deşeu toxic, dar pentru mine e îngrăşământ. Turbă am folosit numai la înfiinţarea plantaţiei. Intră cam o găleată de turbă la fiecare plantă. După, am folosit doar rumeguş. Se presară cam o jumătate de sac de rumeguş la o plantă şi timp de 2-3 ani nu mai au nevoie de nimic altceva”.

Mihai Ciubotaru a citit în cărţi că are nevoie de sistem de irigaţii. Şi-a luat unul, dar n-a apucat să-l monteze: “La mine la afine pământul e ud în fiecare zi numai de la roua dimineţii. În plus, pe terenul meu iese din pământ un izvor care-mi dă apă în continuu”.

Fiind o fermă “bio”, producţia de afine a lui Ciubotaru e mică, numai 3 tone anual, însă munca e pe măsură: “Dau pe aici o dată primăvara ca să cosesc iarba care-mi sufocă tufele de afin, iar de la mijlocul verii, când încep să mi se coacă afinele, mă mut aici timp de 2 luni, până se termină culesul, pe 15 septembrie. Peste săptămână culesul îl fac singur, iar în weekend-uri şi în vârful sezonului de cules, vin să mă ajute copiii şi soţia. Se culeg foarte uşor. Ele cresc ciorchine şi când le atingi, cele care sunt coapte cad imediat în găleată”.

“Afinele reprezintă Coco Chanel-ul agriculturii”

În acest an fermierul estimează din producţia de afine un venit de 27.000 de euro: “Afinele reprezintă Coco Chanel-ul agriculturii româneşti. E unul dintre produsele agricole cu cea mai mare valoare adăugată. Un kilogram se vinde cu 15 lei, însă eu reuşesc să le dau cu preţuri cuprinse între 9 şi 11 euro. Cel mai rentabil e când le vând în sistemul «pick-yourself». Turiştii care sunt cazaţi în staţiunile montane din zonă sunt bucuroşi să vină cu căruţa până la ferma mea într-un fel de «off-road adventure», unde îi las să-şi culeagă cu mâna lor câte afine vor. La ieşire le cântăresc caserolele şi ei îmi plătesc. Din păcate doar 5-7% din producţie reuşesc să o comercializez în acest fel. Restul afinelor le ambalez în pungi de 1 kilogram şi le conserv prin congelare într-un depozit frigorific la Braşov. Toamna şi iarna le procesez sub formă de dulceaţă cu 80% fruct şi 20% zahăr. E un produs cu valoare adăugată mare, pe care-l vând sub marcă înregistrată proprie la o patiserie de lux din Braşov şi la târgurile de produse tradiţionale de peste an”.

Cât de valoroase sunt afinele

Mihail Coman, directorul general al Institutului pentru Cercetare Dezvoltare în Pomicultură Piteşti (ICDP) consideră afinul perla horticulturii: “Este cea mai fantastică cultură la ora asta. Nu l-am stropit niciodată. De 35 de ani de când îl studiem la institut, biologii noştri nu au detectat nici o bacterie, nici o ciupercă, nici o insectă care să atace afinul. Nu ştim nici o boală care să-l afecteze”.

Mai mult, deşi este un arbust, afinul este mai longeviv decât toţi pomii: “Nu ştim cât este durata de viaţă a afinului. Noi avem o exploataţie înfiinţată acum aproape 40 de ani, la care tufele au ajuns mai înalte decât un om. Nu ştim cât de lungă este viaţa acestui arbust. Probabil că este 50 de ani, dar o zicem aşa, că 50 urmează după 40. Nu ştim nimic cu certitudine”, completează directorul ICDP.

La rândul său, doctorul în horticultură Nelu Orlae, fost secretar ştiinţific al Staţiunii Pomicole din Cluj consideră că în condiţii de exploatare intensivă, afinii ocupă primul loc în topul rentabilităţii culturilor agricole: “Cu afinul se pot câştiga bani frumoşi nu din hectare. Sunt băieţi care cu câteva mii de metri au făcut un business frumos”.

Ardealul ar putea să se-mbogăţească din afine

Cercetătorul Nelu Orlae descrie paradoxul afinului, care dă rod maxim pe terenuri neprielnice celorlalte culturi: “Afinul are nevoie de soluri foarte acide. Trebuie să ai şi-o turbărie pe-aproape şi nişte rumeguş de conifere, să-i pregăteşti un mediu de cultură propice. Dar nordul Moldovei şi toată Transilvania, slavă Domnului, are de-a soluri acide de nu ştiu oamenii ce să pună pe ele, că nu se face altceva. Uite, pe solurile din zona Baia Mare, unde nu merge decât cartoful şi chiar şi acela mai greu, afinul se simte excepţional”.

Întreprinzătorul James Olunden, care deţine în Maramureş cea mai mare pepinieră de afini din România, mai prezintă un avantaj major: “În agricultură nu ştiu să fie o afacere mai profitabilă ca afinul. Faţă de Polonia şi Germania avem avantajul că fiind mai la sud avem o climă puţin mai caldă şi putem ieşi cu fructele timpurii cu 2-3 săptămâni mai devreme decât marii producători europeni. Acest lucru ne permite să ne vindem afinele la preţ dublu”.

ICDP Piteşti deţine o expertiză de peste 3 decenii în studiul afinului şi deţine o colecţie unică pentru România de soiuri şi hibrizi de afin. Mai mult, activitatea de cercetare românească în domeniul afinului, a stârnit interesul celui de-al doilea producător mondial de afine, declară Mihail Coman: “În ultimii 10 ani institutul de la Piteşti a introdus peste 10 soiuri de afin româneşti, care sunt în testare nu doar în ţări din Europa, ci şi în America de Sud, în Chile. Încercăm să extindem materialul nostru genetic în toată lumea pentru a primi redevenţe. Noi avem protecţie pe soiurile acestea şi putem să luăm 0,01 cenţi pe plantă”.

Fermierul Mihai Ciubotaru e convins că viitorul agriculturii stă în produsele agricole destinate segmentelor premium de consumatori: “România are un potenţial uriaş să producă mâncare cu valoare adăugată ridicată. Nu are nici un sens în zona de deal a Ardealului să ne batem cu nemţii şi polonezii care face mai mulţi cartofi. Noi putem produce zmeură, afine, cătină, lavandă”.

Specialiştii estimează că în România s-ar putea cultiva cu afini 1500 de hectare fără ca producţia să pună presiune pe preţ. Deocamdată sunt doar 240.

CÂT COSTĂ ÎNFIINŢAREA UNUI HECTAR DE AFIN

  • Înfiinţarea unei plantaţii: 15.000 euro
  • Cheltuielile anuale de întreţinere: 2500 euro
  • Plata culegătorilor: 5000 euro

RENTABILITATEA AFINULUI ÎN CIFRE

  • Afinul intră pe rod în regim economic începând cu anul 3
  • Din anul 5 investiţia e amortizată în întregime
  • O plantaţie fert-irigată prin picurare dă la maturitate 12-14 tone/hectar
  • Preţ de producător: 4 euro/kg la afinele timpurii şi 2,2 euro/kg în sezon, când piaţa e suprasaturată cu afine din Germania şi Polonia
  • Venitul pe hectar variază între 26.400 şi 56.000 euro

SUPRAFEŢELE CULTIVATE CU AFIN ÎN ROMÂNIA

  • Plantaţiile înfiinţate până în ‘89 nu depăşesc 100 de hectare.
  • După revoluţie s-au plantat în jur de 140 de hectare, majoritatea după 2007
  • Până la finalul anului 2012, se estimează o creştere cu alte 40 hectare

SURSA STATISTICI: James Olunden, deţinătorul celei mai
mari pepiniere de afini din România, în judeţul Maramureş

Reparatii la terasele hidroizolate cu membrane bituminoase

http://terase.afacereamea.ro/

Pentru terasele de bloc sau de birouri acoperite cu membrane bituminoase cele mai potrivite produse de reparatii sunt IMPERMIX PU. Aveti garantii adevarate de 10-35 de ani. Practic sunt inerte la influentele de mediu iar durata lor de viata este nelimitata.

Programati-va acum interventia pe terase. La toamna sau la iarna poate fi prea tarziu.

Fundaţii, Subsoluri / Demisoluri, Beciuri / Pivniţe

Soluţii garantate performante de hidroizolaţii şi termoizolaţii nu doar produse. Impermeabilizari 100% de betoane, sape si tencuieli. Garantii de 10-50 de ani. Pardoseli. Solutii anti-condens, anti-mucegai, anti-igrasie.

Comentati si dvs

  

  

  


*

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>